Dumitru Mociorniță – copilul desculț care a încălțat România

Într-un sat din apropierea Băicoiului, în 1885, venea pe lume un băiat care părea sortit anonimatului. Se numea Dumitru Mociorniță, fiul unei familii de țărani gospodari, fără avere, dar cu un simț al datoriei care avea să-l definească toată viața.
Mergea la școală cu picioarele goale. Într-o vreme în care statutul social dicta locul în clasă, învățătorul îl ascundea în ultima bancă, de rușine. Dar Dumitru nu se lăsa umilit. În tăcere, își făcea temele și visa. Nu la palate, ci la un drum care să-i aparțină.

Cărțile, limba franceză și o bursă neașteptată
După ce a terminat primele patru clase, s-a mutat singur la Ploiești. A locuit în gazdă și a urmat gimnaziul la Liceul „Sfinții Petru și Pavel”. Studiile i-au adus o bursă oferită de Ion I. C. Brătianu, care i-a observat potențialul. A urmat Liceul Economic „Kretzulescu” în Capitală, iar în paralel, a învățat limbi străine cu ambiția unui autodidact.

Un plan în piele și bocanci
A continuat studiile la Școala Superioară de Comerț din București, unde a absolvit cu distincție, iar apoi a ajuns la Paris, la o școală de comerț și industrie. A trecut și prin Germania și Anglia, unde s-a format profesional după cele mai moderne modele ale epocii.

Întoarcerea și începuturile
Când a revenit în România, și-a găsit repede locul într-o tăbăcărie de prestigiu, condusă de Nicola Prodanof. A fost promovat rapid. Mai apoi, a lucrat pentru industriașul Grigore Alexandrescu, cu a cărui fiică s-a și căsătorit. Dar Dumitru avea propriul plan.

Fabrica și războiul
În timpul Primului Război Mondial, a observat lipsurile grave din dotarea armatei române: bocanci uzați, haine precare, lipsa echipamentului din piele. A simțit că poate schimba ceva. A început să producă bocanci pentru soldați, șei pentru cai, cizme pentru ofițeri – totul cu precizie și standarde învățate în Occident.

Rețeaua Mociorniță
În 1925, Dumitru Mociorniță a contractat un împrumut de 30 de milioane de lei și a cumpărat un teren în sudul Bucureștiului, pe strada Apele Minerale. Acolo a ridicat prima sa fabrică de încălțăminte care îi purta numele. Afacerile s-au extins cu o viteză remarcabilă. A înființat unități de producție în marile orașe ale țării. În doar un deceniu, devenise unul dintre cei mai mari producători de încălțăminte din Europa de Est.

Omul din spatele fabricii
Pe lângă extinderea afacerilor, Mociorniță s-a implicat constant în susținerea educației și sănătății. A donat pentru construcția de școli, spitale și dispensare. A finanțat sistemele de alimentare cu apă și canalizare. Trăia decent, fără ostentație.
„Cum pot eu, băiat de țăran, de la Băicoi, să stau într-o casă cu lei la ușă și atâta somptuozitate?” obișnuia să spună.

Pierderea tuturor lucrurilor
După venirea comuniștilor la putere, totul s-a năruit. În 1947, averea familiei este confiscată. Pe 10 mai 1948, Dumitru Mociorniță este arestat, iar tot ce crease este naționalizat. Trăiește într-o pivniță, sub supravegherea autorităților. Moare în 1953, la Ploiești, în sărăcie.

Respectul celor care au rămas
La Cimitirul Bellu, în ziua înmormântării, se adună oameni simpli, foști muncitori, vecini din Țintea, prieteni de o viață. Nu pentru că li se cerea. Ci pentru că li se părea firesc să-i arate recunoștință celui care le oferise un rost, un salariu și demnitate.

Redescoperirea unei figuri uitate
Timp de decenii, istoria oficială a trecut sub tăcere numele lui Dumitru Mociorniță. După 1989, povestea lui a început timid să iasă la lumină. Astăzi, el este tot mai des amintit ca exemplu de curaj, viziune și modestie. A avut totul, a pierdut totul, dar a rămas în amintirea colectivă prin ceea ce nu i-a putut fi luat: demnitatea.

Notă asupra surselor
Acest articol este construit pe baza surselor istorice disponibile public, inclusiv presa interbelică, mărturii memorialistice, date din arhive și articole apărute după 1989, în special în publicații și alte materiale documentare despre marii industriași români. Informațiile biografice și contextul istoric au fost reinterpretate și narate într-un stil accesibil, fără pretenția unei lucrări academice, ci cu intenția sinceră de a readuce în memoria colectivă figura unui om care a influențat profund economia și societatea românească interbelică.